Orgoliul nu e decât o varietate a egoismului.

Cuvant cu o sonoritate deosebită aş spune eu.

Dex-ul zice că este : orgolii, s. n. Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.

Nu sună prea bine, nu? Având în vedere că eu cred în echilibru, asta fiind ultima teorie după care îmi ghidez viaţa, cuvântul “exagerat” îmi iese în evidenţă. Nimic din ceea ce facem peste limită nu este bun în vieţile noastre.Mulţi dintre noi ajungem să pierdem oameni, locuri, obiecte, din orgoliu ; din cauza faptului că uneori ne este greu să ne exprimăm sentimentele. Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la un om orgolios este ranchiuna. Un copil de ăla răzgăiat care mai bine fuge într-un colţ de lume , în loc să îşi recunoască adevărata valoare.

Sunt momente in viata noastra cand inevitabil ne lovim de orgoliu,de obicei de orgoliul altora,pentru ca acela il vedem mai bine,acela ne deranjeaza sau ne raneste.Mai putin insa ne dam seama ca in fiecare din noi este o doza de orgoliu,care uneori se dezvolta ca raspuns la orgoliul altora,sau care ii afecteaza pe ceilalti si ii determina sa ne raspunda cu aceeasi moneda.

Din orgoliu se poate naste ambitia,invidia,gelozia,posesivitatea.